„Frica, este principala sursa a superstitiei si una dintre principalele surse ale cruzimii.
A cuceri frica este inceputul intelepciunii.” Bertrand Russell
„Nici o pasiune nu fura mintii toate puterile, asa de bine cum o face frica.” Edmund Burke
„Trebuie sa mergem in directia in care ne conduce frica noastra.” John Allyn Berryman
Exista in fiecare din noi, dorinta de libertate, de cautare a acelui loc, unde interiorul nostru sa fie in armonie cu exteriorul. Simtim ca ceva nu se exprima, nu se manifesta. Acel ceva, este inchis in inchisoarea trupului si se zvarcoleste, se agita, se precipita. Desi, in exterior mintea conceptuala ne spune ca suntem de fapt liberi si ne invita sa apreciem cum a evoluat, cum a crescut, cum s-a diversificat libertatea din trecut pana in prezent. In interior, presiunea nemultumirii, neimplinirii, ne apasa .
In trecutul indepartat, supravetuirea individului nu era posibila decat in cadrul grupului, cetei, tribului. Ptr a fi mentinut in trib, era necesar ca individual sa respecte, sa ramana integrat in normele de grup. Manifestarea libertatii prin individualitate, era posibila, dar in limita si pentru interesul grupului. Veriga de baza era grupul, nu individul. Nevoile individului erau de cele mai multe ori reprimate. Pe langa incarcatura interna, greu de dus, reprimarea, avea insa un rol benefic ptr grup. Energia reprimata era folosita de individ pentru creatie, in dorinta de a gasi nise sociale prin care sa se afirme. Astfel a evoluat si grupul si individul. Iesirea din cadrul grupului in acel moment insemna moartea. Supravetuirea nu era posibila la nivel individual. Situatia era diferita de cea de azi, cand afirmarea libertatii, exprimarea si manifestarea ei, este acceptata social daca nu intra in contradictie cu acesta.
Esenta fiintei noastre este insa vasta, in afara lumii formelor. Orice contractare prin forma, prin constrangere, este resimtita ca o frica. Astfel a aparut si s-a dezvoltat frica de libertate, de vastitate. A fi liber, atunci, era o greutate mult prea mare ptr a fi dusa. Venea la pachet cu riscul mortii.
Frica de libertate se manifesta si prin alte frici, care deriva din aceasta, cum ar fi, frica de schimbare.
Orice schimbare a regulilor in trib era de nedorit. Exista riscul eliminarii. Schimbarea, presupunea si responsabilizare sporita pentru toti membri. Nu poti fi responsabil pentru altii, atata timp cat nu poti fi responsabil pentru tine.
Frica de nou. Nimeni in trib nu dorea schimbarea regulilor, a normelor, ci intarirea celor existente. Orice lucru nou, regula noua presupune, instabilitate, timp pentru a renunta la vechea regula si inlocuirea cu cea noua, adaptarea la acel nou, asumarea riscului. Noul, era posibil sa aiba loc datorita unor evenimente exterioare tribului, care fortau cumva vointa colectiva, aceasta nemaiavand incotro. Poarta de acces a noului era destructurarea sigurantei, angoasa, depresia, ca soc ptr intrarea noului. Nimeni nu isi punea problema unei schimbari. Frica de nou devenea aparatorul stabilitatii tribului. Ceea ce era cunoscut si verificat era acceptat, orice altceva era respins.
Urme ale acestei frici se mai manifesta si azi la acele persoane care nu au deschidere spre nou, care traiesc in zona de siguranta si accepta greu orice risc. Schimbarea, fara risc, nu exista.
Asadar, oprirea manifestarii acestei frici poate avea loc numai printr-un soc emotional: eveniment exterior, suferinta, pierderea unei persoane apropiate, a unei situatii favorizante, etc.
Frica de a ne cunoaste, cine suntem, este explicabila avand in vedere capacitatea scazuta de a iesi din zona de siguranta prin constienta. Iesim doar in urma unui soc. Este un fel de a spune ,”doar daca ne da cineva sau ceva afara”.
A afla cine suntem, risca sa ne asuma mai multe lucruri, a ne responsabiliza mai mult. Frica nu ne lasa sa fim altceva, atata timp cat suntem multumiti de ceea ce suntem. Insa, noi nu stim cine putem deveni, cine suntem cu adevarat. Acestea pe care le-am facut eu si multe altele le puteti face si voi…spunea Isus.
Aparitia si dezvoltarea mintii rationale si conceptuale a dus la cresterea capacitatii de prelucrare a informatiilor, despre exterior, despre mediu. A determinat omul sa gaseasca solutii complexe si rapide de adaptare.
In timp, omul a uitat sa mai foloseasca si celelalte disponibilitati corporale de a prelucra realitatea. Au devenit neimportante. A redus realitatea la ceea ce poate prelucra mintea conceptuala. S-a limitat, s-a contractat, pentru a trai confortul si siguranta, datorita fricii de a-si asuma riscuri.
Apar egourile, identificarile si atasamentele. Omul nu mai recunoaste reducerea, contractarea existentei, se ataseaza de realizarile sale, crezand ca el este doar aceste realizari. Omul se identifica(reduce) cu ceea ce stie, cu conceptiile si credintele sale, cu gandirea sa, cu munca sa, cu aspectul fizic, cu bunurile pe care le are, cu ceea ce crede ca poate face. Ajunge sa considere, ca rezultatele sale sunt echivalente cu totalitatea fiintei sale. Omul se dezvolta in aceasta directie, dar orbeste pe interior. Nu mai stie ce este. Se va preocupa de apararea si supravalorizarea identificarilor, in loc sa se deschida catre vastitate, catre nelimitare.
Prin aceste identificari isi creeaza o zona de confort , din care nici nu-si propune , nici nu vrea sa iasa . Si de ce ar vrea, daca nu stie ceea ce nu stie. Zona de confort este o limitare de la ceea ce este, de la vastitate.
Natura are propriile sale mecanisme prin care creeaza socuri emotionale, care ne scot din zona de confort: evenimente neplacute sau traumatice, suferinta, boala, pierderiile, doliul, divortul, etc.
Rolul acestora este de a zgudui omul, de a-l trezi, de a-i subrezi temelia confortabila si a descoperi ca nimic nu este stabil, nimic nu este definitoriu, de a accepta curgerea vietii, schimbarea, devenirea.
Zeii se hranesc cu devenirea noastra, cu experienta noastra. Viata nu este pe gratis, nu este un confort la infinit.
Frica de libertate, de vastitate, este intarita asadar de atasamente, de identificari.
Orice atasament creeaza o contractie, o limitare, o cheltuiala de timp, resurse, atentie ptr a pastra, a apara acel ceva, obiectul atasamentului.
Orice atasare exagerata fata de obiecte, persoane, bunuri, relatii, cunostinte, sunt forme de manifestare a fricii de libertate, un refugiu, in drumul devenirii. Daca, nu ne pierdem pe drum. Daca nu, ramanem pe insula din mijlocul apei, crezand ca aceasta este celalalt mal.
Daca pe nivelul constiintei adormite, de supravetuire, fricile, sunt dusmanul nostru, pe nivelul constiintei trezite, de sine si de ceilalti, fricile devin prietenii nostri, instrumente, parghii ale naturii, fara de care nu am putea evolua.
Sursa de inspiratie: : Cheile Genelor de Richard Rudd.
Psihoterapeut:Dan Dumitru Otrocol,
Cabinetul de psihoterapie PSIHODAD